Fricile mele de toate zilele

10590567_854513101250082_1686989685546488860_n

De ce ţi-e frică nu scapi. E o vorbă pe care o ştie tot românul, un fel de scurtă explicaţie pitorească a ceea ce încearcă să predea şi budiştii: emoţiile puternice şi gândurile atrag energii.

Nu ştiu dacă am mai scris pe aici sau m-am plâns doar pe Facebook, dar eu sunt o persoană anxioasă. Orice iese din rutina mea zilnică îmi dă o stare de nelinişte. Orice problemă nouă, orice situaţie în care ştiu că voi fi nevoită să interacţionez cu oameni îmi cauzează o stare de anxietate care nu e doar la nivel mental, ci şi fizic (senzaţie de vomă, tremurat şi altele). De multe ori mă pun singură în situaţiile respective, cum ar fi atunci când merg la evenimente, pentru că ştiu că aş fi ridicolă şi prea slabă dacă aş lăsa asta să mă controleze.

Un prim pas pe care l-am făcut spre a mă obişnui să socializez a fost să mă înscriu la facultatea de comunicare. Jur că nu am trăit într-o peşteră în copilărie, dar întotdeauna am fost introvertită. Am zis-o de mai multe ori până acum, mie îmi place să observ şi să-mi ţin părerile pentru mine, cel puţin cât timp nu sunt bine argumentate. Ei bine, persoana asta introvertită are şi nevoie de atenţie, că altfel o apucă anxietatea şi mai tare. Şi atunci zic DA oricărei propuneri de colaborare ce ţine de şedinţe foto. Ceea ce mă pune iar în situaţii stresante, mai ales când lucrez cu oameni noi.

Pe lângă fricile astea ce ţin, practic, de modul cum mă percep ceilalţi, mai am şi alte frici bine înfipte în mintea mea şi care îşi fac apariţia destul de des.

Prima ar fi frica de cutremure. Am experimentat primul cutremur în urmă cu câteva luni, abia trezită din somn în miezul nopţii. Am ajuns sub tocul unei uşi şi am vrut să mă uit spre televizor, dar tot ce vedeam era un alb puternic. M-am făcut albă la faţă şi am început să transpir. Câteva secunde nu am putut să văd. De atunci, sunt clipe când stau pe loc şi mi se pare că pământul sau obiecte din jurul meu se mişcă. Sunt clipe când mă gândesc ce aş face dacă ar fi un cutremur puternic în acel moment (spre exemplu când fac duş sau sunt pe budă, farting rainbows).

O a doua frică este cea de război. Nu ştiu ce se întâmplă în capul meu, dar, mai ales după ce am văzut Dunkirk (bun film), am început să am coşmaruri în care fug să mă adăpostesc în timp ce pe deasupra trec avioane care aruncă bombe. N-am murit în niciunul dintre coşmaruri, dar sunt extrem de neplăcute, mă trezesc obosită.

Alte coşmaruri pe care le am destul de des sunt legate de urşi şi şerpi. Şerpi nu am mai visat de mult timp, dar am avut o perioadă în care tot visam că îi omoram cu foarfeci. Apoi, cu urşii e altă poveste. Mereu visez că sunt cu un grup de oameni, eu văd urşii şi îi alertez şi pe ceilalţi să fugă. Nu vă zic ce frică îmi e să mă plimb prin pădure, fie ea plină de oameni.

Îmi e frică de accidente rutiere, iar mintea mea le construieşte de fiecare dată când sunt într-o maşină. Practic îmi imaginez cum ar fi dacă şoferul care vine din sens opus ar pierde controlul maşinii.

Astea sunt fricile mele care mă bântuie aproape zilnic. I’m only human after all, sper să nu par vreo ciudată de acum.

Mi-ar plăcea totuşi să ştiu de ce mintea mea e obsedată de urşi, şerpi şi războaie şi nu mă lasă să dorm în pace.

 

Comments

comments

You May Also Like